Am chef să povestesc. O să vă povestesc despre cum m-am pierdut la mare.
Aveam vreo 3 ani juma’ când am văzut pentru prima oară marea. Eram teribil de fascinat. Numa’ că mi-a trecut repede fascinaţia aceasta.
Ca orice familie care a trecut prin chinurile anilor ’90 mă bucuram la fiecare doză de pepsi, la fiecare joe , la fiecare pungă de sugus sau la fiecare gogoaşă înfuriată. Da’ cel mai mult m-am bucurat la colăcelul meu cu Duffy Duck.
Am stat la o mătuşă de-a mamei care era cam bătrînă şi puţea. De-al dreacu' m-am pişat la ea-n pat şi i-am şi spart vreo două farfurii. Nu obişnuiam să mă piş în pat. Am învăţat de la o vârstă fragedă să fac la veceu. Conjunctura fu de vină.
Mi-a pierit fascinaţia pentru mare pentru că , dragii mei, am văzut maimuţa şi ursu’ cu care , bineînţeles, m-am pozat. Fotografiile astea au devenit celebre în rândul familiei Ţibu atârnând pe pereţii tuturor rudelor.
Tata cum era destul de drojdier la vremea aia s-a dus cu mama să bea o berică, să mănânce un mic, să mai vadă o bucă, o ţîţă, să se mai giugiulească cu mama, d-astea. Şi m-au lăsat pe mine singurel pe pătură crezând că îi voi aştepta liniştit acolo. Lucru care a fost fatal. Nu poţi opri un vulcan, nu?(probabil cei care ar fi rămas acolo, acum au poze pe facebook cu sex drugs and rock n roll, da’ nu au nicio absenţă la şcoală). Cum am văzut că nu se mai zăresc mi-am pus colăcelul, am luat mingiuţa şi ţuşti în marea mare. Mă super bălăcesc eu vreo juma’ de oră şi cînd să ies la mal nu am mai găsit păturica. Aşa că am făcut cel mai inteligent lucru posibil pentru vârsta aia: cu colăcelul pe mine şi mingiuţa la subţioară am început să bocesc cu mucii pe piept după mama.(pentru noua generaţie care crede că totul li se cuvine aş vrea să le zic că „pe vremea mea „ nu era mobiluri şi d’alde d’astea, dragilor)
Se uita lumea la mine, da’ nimeni nu mă ajuta. Şi după vreo două ore de plânsete şi căutări ajung la sediul radio vacanţa sau ceva de genu’ şi anunţă ăia că s-a pierdut un copchil. Mă, şi nu mai ţin minte ce am făcut, da’ am plecat d-acolo.
Eram debusolat. Avusesem eu un vis că m-au răpit mafioţii aşa ca pe Jean-Claude Van Dame într-un film şi eram destul de panicat. Nu că nu o să-mi revăd familia... În timp ce eu analizam situaţia vorbind singur şi cu colăcelul încă pe mine, ai mei erau şi mai devastaţi. Mama cu mult mai mulţi muci decât mine şi tata plin de draci mă căutau disperaţi prin întreaga Mamaie(anu’ trecut mi-a spus mama că dacă ar fi ştiut ce bagabont o să ajung m-ar fi lăsat copilul mării. Să ajung „Împăratul Muştelor” sau vreun Robinson Crusoe sau ceva).
Da’ din păcate pentru poveste şi din fericire pentru mine, totul s-a terminat cu bine.
Printre lacrimi, privind spre apus, zăresc faţa plânsă a mămicii mele şi fruntea încordată a tatălui meu cum priveau pierduţi prin mulţime. Mă îndrept furtunos spre ei şi încep să vorbesc într-o limbă numa’ de mine ştiută, cu sughiţuri de crocodil. Cum era de aşteptat, mă iau numa’ de tata; îl ameninţ cu poliţia, îi fac morală despre cum se educă un copil şi alte „ştouri de duzină”. Ai mei dau într-un răso-plâns, mama mă ia la sânul ei şi ne-am îndreptat sprea păturică care era doar la câţiva metri de locu-n care mă aflam eu.Însă emoţiile astea au fost extrem de benefice pentru mine , pentru că în seara aia am mâncat juma’ de sat de vacanţă şi m-am dat în toate tilibombililii care-mi erau accesible la vârsta aceea.
Şi, „cuc peste pupăză”(cum ar spune un coleg de serviciu semi analfabet al tatălui meu), în acelaşi sejur era să mor călcat de maşină exact după ce am ieşit de la frizerie. Mă tunsesem bros.
0 glose:
Trimiteţi un comentariu
dacă nu comentezi, ejprost, boss!